Cine se (mai) joacă cu fetițele bătrâne?

Am crescut între băieți. Până la o vârstă am fost convinsă că între băieţi, fete, pisici şi căţei nu e nici o diferenţă. Printre avioanele, mașinuțele și soldații de plastic ai fraților mei, n-am avut prea mult loc să visez la nunți, rochii vaporoase și alte prostii. Eram tot timpul prea ocupați cu altele. Singurul lucru pe care mi-amintesc să-l fi spus în copilărie despre căsătorie, a fost că bărbatul meu ori mă duce în luna de miere în America ori îl arunc pe geam. Violentă viziune. Bănuiesc că-mi doream mai mult să văd America decât să mă mărit. Iar scopul scuză mijloacele.

Mamele noastre au crescut cu pericolul de a rămâne fete bătrâne atârnându-le deasupra capului ca drobul de sare. O să rămâi fată bătrână! Mie nu mi-a spus nimeni fraza asta amenințătoare. Până de curând. De curând am fost la nunta unui vecin din copilărie pe care nu-l mai văzusem de cel puțin zece ani. Mama mirelui, o femeie care mi-a fost ca o a doua mamă, mi-a spus foarte delicat că, dacă nu-mi scad pretențiile o să rămân fetiță bătrână. Sincer, am apreciat formularea eufemistică, dar nu m-am putut abține să nu sesizez că în zilele noastre până și conceptul de fată bătrână a îmbătrânit. Nu mai sunt demult fată (cu atât mai puțin fetiță). Iar despre chestia cu bătrânețea, nu știu ce să zic. Mă enervează cumplit publicitatea înșelătoare pe care o practică firmele care vând vopsele de păr. Nu, nu există vopsea care să acopere firele albe. Dar în rest sunt ok. Cel puțin pentru moment.

Sunt ok, dar sunt o trestie gânditoare. Și-mi place să analizez. Să privesc lucrurile la rece și la cald. Îmi place să-mi pipăi gândurile și sentimentele, să mă uit în jur, să mă pun în context și să mă scot din context. Contextul: cel puțin un sfert dintre prietenele mele trăiesc în afara unui cuplu. Unele dintre ele sunt divorțate, altele n-au fost niciodată căsătorite. Unele au copii, altele visează să aibă, altele sunt panicate că au pierdut momentul. Ora 12 a venit, omul negru n-a sosit. Altele nu și-au dorit niciodată copii. Câteva n-au fost într-o relație de atât de multă vreme încât sunt speriate de ideea de cuplu ca de bombă. Preferă să fie în control. Altele își lasă seara geamul deschis, pentru câte un motan care le mai vizitează din când în când. Unele își împart singurătatea cu unul sau mai mulți fuck buddies. Altele trăiesc singure într-un cuplu disfuncțional, căruia însă nu-i dau cu piciorul. Statutul social e important. Singurătatea etichetată ca atare e o povară mai greu de dus în spate decât singurătatea per se.

La americani, femeia single e o categorie socială bine împământenită, cu un discurs pe măsură. Trecută prin feminism, studiată de psihologi, antropologi și sociologi, femeia single își are propria literatură și filmele ei. Sex & the city este deja un clasic al erei postfeministe. Este serialul care a eliberat femeia single de traume și stigmă și i-a adăugat o doză de glamour suficient de mare încât să deraieze visele tinerelor femei de la căsătorie la a fi ele însele (fără a exlude însă din combinație dragostea și căutarea sufletului sau a sufletelor pereche).

Încercând să înțeleg fenomenul altfel decât din perspectiva mea – evident limitată – am citit atâtea articole despre femei single încât la un moment dat am fost tentată să mă îmbrac în alb din cap până în picioare și să mă proptesc – frumoasă și încăpățânată – în fața unei biserici și să nu plec de acolo nemăritată. Până la urmă căsătoria e un rit de trecere. Ziarele de la noi nu excelează în analize subtile ale fenomenului femeii singure de peste 30 de ani. Sau poate nu știu eu să folosesc motoarele de căutare. Tot ce am găsit au fost articole de self help, pline de truisme care, în mare, încearcă să te învețe cum să nu te sinucizi dacă ești singură, dar îți dau de înțeles că sigur e ceva în neregulă cu tine. În presa americană însă articolele despre sigle women sunt un gen aparte. Sunt multe. Unele dintre ele lungi cât un roman sud-american. Ceea ce este însă izbitor e că majoritatea articolelor despre femeile single sunt scrise chiar de femei singure, din punctul lor de vedere și că aceste puncte de vedere ajung să se topească într-o poveste comună scrisă parcă de aceeași mână, simțită de același suflet, trăită de același corp. Perspectiva a început să se coloreze abia când am citit comentariile. Comentariile bărbaților. Evrika! Să înceapă dialogul, mi-am zis.

Ce spun ei?

Zis și făcut. Am pus mâna pe tastatură și am rugat mai mulți prieteni bărbați să-mi zică cum văd ei femeile singure de 30 plus ani. Am primit răspunsuri mai lungi sau mai scurte, mai poetice sau mai ancorate în realitate, dar, după părerea mea, toate interesante. “Nu m-am gândit că ar fi o specie aparte”, a fost comentariul lui Constantin. “Nu pot spune că le văd într-un anume fel pe femeile singure care au atins sau depășit vârsta de 30 de ani”, mi-a răspuns Gruia și apoi a continuat „Nu cred ca ar trebui să danseze disperate scuturându-se din toate încheieturile ca Beyonce în videoclipul All the Single Ladies, cântând If you liked it then you shoulda put a ring on it, sub presiunea societății sau a ceasului biologic”. „Femeile singure la 30 de ani sunt o poezie și o matematică în același timp”, mi-a spus un al doilea Constantin. Parcă pentru a completa viziunea, Cristian mi-a răspuns cu un excel. În diagrama lui, universul femeilor single 30 plus se împarte între aventuriere (aka versatile active), precaute (aka fricoase) și arogante (aka self suficiente) – divizarea făcându-se între drăguțe și urâte pe axa orizontală și istețe și prostuțe pe cea verticală. În zona alba, pentru că în viziunea lui Cristian există și o zonă albă, sunt toate femeile de 30+ care au alte priorități decât familia, copiii sau un mascul vânător la purtator, sunt cerebrale și au un program de viață socială bine stabilit, au relații de diferite durate cu masculi pe calapodul lor, doar că uite acum sunt într-o pauză și aia e sau sunt lesbiene.

Un alt prieten, Marius, mi-a scris despre femeia single ca “rit de trecere spre maturitate al tinerilor entuziasmați peste măsură”. Femeile de peste 30 de ani care sunt singure “sunt resemnate, majoritatea cară dupa ele regrete și multe bagaje emoționale de domeniul trecutului. Încă poartă cu ele rănile deschise, se tem să-i dea cuiva o nouă șansă. Sunt frustrate că nu au nimic important în viață, ar face un copil dar n-au cu cine. Simt că îmbătrânesc și că viata li se scurge și că nu o să găsească pe nimeni care le poate accepta așa cum sunt. Îsi formează un zid mare de jur împrejur, de protecție, de frică. Nu vor sub nicio forma să mai sufere, preferă nesentimente”. Pe asta cu preferă nesentimentele mi-a scris-o Adi. Mi s-a părut dură de tot. Cam apocaliptică viziunea, dar nu complet ruptă de adevăr. Alex, a venit cu o viziune mai relaxată. Sincer, mă bazam pe asta. “Nu mi-e foarte limpede care e definiţia femeii singure de 30+. Dacă e vorba despre femeia necăsătorită sau despre aia de n-are nici măcar un gagic oficial şi stabil. Am presupus în sinea mea că e varianta b. Nu de alta da’ dacă până la vârsta asta n-ai fost capabilă să urmezi sfatul mă-tii sau al lu’ mă-ta mare găseşte-ţi şi tu, mamă, un băiat bun să te ia de nevastă, e clară treaba că orice soi de relaţie in care te afli e doar un pistol cu apă. Un soi de refuz de a accepta situaţia limpede şi clară – eşti o expirată! Aşa mi s-a plâns o prietenă că i-a spus mă-sa când avea 31 de ani. Cel puţin aşa mă cuget eu că devine problema. E un soi de presiune socială, familială, ancestrală sau mai ştiu eu ce …ală, înrădăcinată prin străfundurile tale. Că de n-ar fi aşa n-am mai avea de ce să vorbim despre asta”. Corect Alex. Despre varianta b vorbim. Și despre toate presiunile cu care vine. Merci. Nici eu n-aș fi știut s-o pun în cuvinte așa bine.

Însingurarea e ca masturbarea

Un alt Cristian, Cristian Crisbășan, a preferat să-mi scrie despre însingurarea femeii. “Aceste femei nu sunt lăsate singure – abandonate – ci mai degrabă se însingurează ele”, zice el. Având în vedere sutele, dacă nu miile de femei care i-au trecut prin fața aparatului de fotografiat n-aș trece prea ușor peste punctul lui de vedere. Să ne înțelegem, fotografiile lui Crisbășan nu sunt niște simple fotografii, ci adevărate certificate de garanție a frumuseții și feminității femeilor pe care le pozează. Cele mai interesante cazuri, spune Crisbășan, sunt cele ale femeilor de 30 de ani care se însingurează într-un cuplu. Și apoi mi-a oferit o multitudine de motive pentru care femeile 30 plus ajung să se însingureze. Am ales doar câteva, cele pe care le-am crezut din prima secundă.

“Femeile însingurate la 30 de ani și-o fac cu mîna lor – ca masturbarea – dar tot ca în cazul masturbării, nu vor să recunoască asta. Dau vina NUMAI pe bărbați, cînd ambele sexe sunt la fel de vinovate de însingurarea dintre ele. Femeile se mai însingurează la 30 de ani și pentru că – și ele și bărbații – fac o confuzie teribilă între dragoste și iubire, considerând că prietenia este ceva ce vine de la sine DUPĂ în mod banal, ca apa de la robinet. Femeile se mai însingurează la 30 de ani și pentru că se încăpățânează să creadă că sexul nu poate exista în afara dragostei și iubirii, ca și cum sexualitatea umană ar fi ceva condiționat fundamental de afectele umane. Femeile se mai însingurează la 30 de ani și pentru că devenind un soi de regine ale societății, sacrifică totul în numele unui soi de regalitate ariană. Femeile se mai însingurează la 30 de ani și pentru că ar vrea, în secret, ca bărbații să fie un tot un fel de femei, dar dotate în plus cu mușchi, penis și spermă. Femeile se mai însingurează la 30 de ani și pentru că toată omenirea a fost manipulată să alerge bezmetic după un model utopic de fericire. Această căutare obsesivă a fericirii utopice se transformă, patologic, într-o obsesie bolnăvicioasă a perfecțiunii care răcește, mortifică, sufocă, erodează și ucide în doze mici, dar letale, zi de zi. Femeile se mai însingurează la 30 de ani și pentru că ele își asumă unilateral o formă egoistă de comunicare cu sexul opus și vor ca tot dialogul să se poarte în termenii lor. Femeile se mai însingurează la 30 de ani pentru că dacă au găsit bărbatul potrivit, consideră că au fost norocoase în viață și dacă nu l-au găsit, consideră că toți bărbații sînt niște nenorociți nedemni de ele.” Touche, pussycat!

Epidemie de singurătate

Cam asta spune Crisbășan. Și mai spune ceva, ce mi s-a părut important. “Femeile însingurate de 30 de ani se solidarizează cu alte femei însingurate de 30 de ani și adunându-se mai multe singurătăți împreună, nu se rezolvă nimic. Apare sindromul bolnavilor contagioși dintr-un salon. Cum se vindecă unul, se îmbolnăvește la loc de la ceilalți care nu s-au vindecat încă. Și tot așa.” La naiba, cu atâtea molime în jur nici nu mai știi de ce să te ferești întâi. Dar sunt de acord cu Crisbășan, epidemia de singurătate e mai nasoală decât epidemia de HIV și aia de sifilis la un loc. Dacă aș fi în locul meu, m-aș ține departe de persoanele contagioase.

Boala singurătății mai are o cauză, spun specialiștii americani în singletude. Diagnosticele celorlalți. Lorin susține teoria. “Mă deranjează sincer această discriminare a sensibilității speciale a femeilor single. Ele suferă mai mult, ele se rănesc mai ușor, societatea le respinge… Știu atâția tipi veșnic nefericiți și care trăiesc mirosind a propria lor spermă încât am ajuns să sar în sus când mai aud asta. Nu știu câte persoane, indiferent de sex, dacă le scuturi puțin, le descoperi nefericite, fie că sunt în relații sau nu. Nf-ul n-are gender!” Mihai e și el de acord. “Cred că nu au încredere în ele însele și nici în cei din jur și se simt nedreptățite. Nu cred că își asumă situația de single voluntary, ci o acceptă cu stoicism. Mai ales după mult single e greu pentru oricine să accepte negocieri în viață personală. De obicei fetele din categoria asta par inaccesibile iar abordarea, indiferent de motiv, pare riscantă. În general, în dialogurile cu prietenii, expresiile nasoale care definesc categoria dată sunt evocatoare; toți știm despre ce e vorba.”

Cum poate fi evitat acest sindrom? Hai s-o luăm logic. Păstrând proporțiile și frecvențele de salut cu universul masculin deschise nu de alta, dar “bărbații se bucură de femeile single și invers”. Lorin dixit. Iar Marius spune că “o femeie single este gata oricând să aprindă entuziasmul”. O observație cât se poate de pertinentă și folositoare, zic eu. Constantin crede că e o alegere foarte mișto să fii o femeie singură într-o societate patriarhală ca a noastră. “Nu-mi dau seama care sunt suferințele ascunse ale acestei alegeri, dar uneori am participat la bucuria ei. O femeie singură la 30+ e deci independentă și poate alege bărbați (nu să fie aleasă), știe jocul seducției mai bine, are o încredere mai mare în ea și o cunoaștere mai bună a trupului / trupurilor”. Alex zice că lui i se fâlfâie de vârsta femeilor care candidează la un loc în inima lui, patul și eventual viața lui. “Nu spun că nu are o importanţă vârsta. Are. Dar nu aşa cum crezi tu. Nu e un stigmat pe care trebuie să-l ascunzi sau pe care să ţi-l porţi cu mândrie şi, eventual, să te ajute să devii o martiră ce arde pe rugul feminismului. E un simplu fapt ce are plusuri şi minusuri”. Eu m-am oprit la plusuri. “Chiar dacă ţâţele nu mai sunt la fel de falnice, ai învăţat că senzualitatea o bate pe sexualitate mai tare decât îl trozneşte bruzli pe vandam. Avem şanse să putem discuta şi despre ceva mai mult decât colegele tale de liceu/facultate sau teza la franceză. Un uriaş si mare plus este că ai căpătat ceva experienţă şi ştii cam cum ar trebui să se petreacă lucrurile la dormeză. Dar. Atenţie mare! Nu vreau să ştiu de unde vine experienţa şi nici eu nu mai sunt un copil. Aşa că pot accepta că nu mai eşti virgină. Însă dacă nu vrei să transformi acest plus în cel mai minus infinit de infinte nu uita că eu sunt doar al doilea bărbat din viaţa ta”. Evident că ești doar al doilea, dragule. Nici prin cap nu-mi trece să susțin altceva.

Petrecerea continuă

După ce am strâns părerile bărbaților și le-am citit cu mare atenție am ajuns la marea și înțeleapta concluzia că e ca în bancul cu evreii. Și cei care spun că singurătatea ne înăcrește și cei care spun că singurătatea poate fi o formă de libertate foarte frumos trăită au dreptate. Pornind de aici, am tras câteva concluzii mici, punctuale și foarte personale. Concluzia numărul 1 – Până la urmă depinde de tine ca femeie dacă alegi să fii poezie sau matematică. Orice ai alege, sigur se va găsi cineva care să te citească sau să te rezolve. Concluzia numărul 2 – Dacă n-ai ales să fii lesbiană, trebuie să ai curajul și să iubești bărbații până la capăt. Așa cum sunt ei. Imposibil să fie toți niște porci și niște măgari. Concluzia numărul 3 – Iubirea vine în nenumărate forme. Dacă ce cauți e iubire și nu un statut social, fii pe fază când vine și învață să o recunoști și să te bucuri de ea atât cât durează. Concluzia numărul 4 – Iubește-te pe tine însăți la fel cum îi iubești pe barbați în zilele bune. Cu muuuuultă generozitate și înțelegere. Bărbații o să simtă și o să aprecieze lucrul ăsta. Dacă nu mă crezi, întreabă-i pe ei!

 În final, trebuie să recunosc că, dpdv științific, cercetarea nu este foarte riguroasă. Mi-am bătut joc de metodologie și n-am întrebat barbați din toate categoriile de vârstă sau din toate clasele sociale. Poate pentru că statisticile nu m-au satisfăcut niciodată pe deplin. Bărbații inteligenți m-au satisfăcut mai întotdeauna. Și, până la urmă, doar părerea lor mă interesează. Ce pot să zic, din punctul meu de vedere dialogul continuă. Promit să savurez fiecare replică.

 

 Text publicat in revista Tataia nr. 5, 2012

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s